home Uncategorized Baudelaire- Un hoit!

Baudelaire- Un hoit!

O, suflete-aminteste-ti privelistea murdara
Ce-atat de mult candva ne-a umilit
In dimineata-aceea cu molcom cer de vara:
Un hoit scarbos, pe un prundis zvarlit.

Isi desfacea asemeni unei femei obscene
Picioarele si, puhav de venin,
Nepasator si cinic, isi deschidea alene
Ranjitul pantec de miasme plin.

Putreziciunea asta se rasfata la soare
Care-o cocea adanc si linistit
Vrand parca sa intoarca Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar insutit.

Si cerul privea hoitul superb cum se desfata
Imbobocind asemeni unei flori…
Simtind ca te inabusi, ai sovait deodata
Din pricina puternicei duhori.

Din putrezitul pantec pe care muste grase
Zburau greoi cu zumzete-ascutite
Curgeau ostiri de larve ca niste bale groase
De-a lungu-acestor zdrente-nsufletite.

Cu leganari de valuri si sfarait de foale,
Zvacnind si opintindu-se din greu
Parea ca trupul iarasi, umflat de-un suflu moale,
Traieste inmultindu-se mereu.

Si-aceasta lume-ntr-una vuia cantand ciudat
Ca vantul sau ca apa curgatoare
Sau un graunte care, necontenit miscat,
Se-nvarte ritmic in vanturatoare

Aproape stearsa, forma acum nu mai era
Decat un vis, o schita ce tanjeste
Pe panza si pe care artistul o reia
Si doar din amintire o sfarseste.

Dar dupa stanci un caine pandind cu ochi de fiara
Tot maraia de ciuda c-am venit
In asteptarea clipei cand sa-si inceapa iara
Ospatul de la care-a fost gonit

-Si totusi ai sa semeni cu-aceasta-ngrozitoare
Putreziciune cu duhoare grea,
Tu, ochilor meu astru si firii mele soare,
Tu, ingerul si pasiunea mea!

Asa vei fi, o! dulea a nurilor craiasa,
Cand, dupa-mpartasania de veci,
Ai sa te duci sub stratul de flori si iarba grasa
Sa mucezesti printre ciolane reci.

Cand viermii te vor roade cu sarutari haine,
Atunci, frumoaso, sa le spui si lor
Ca am pastrat esenta si formele divine
Si duhul descompusului amor!